"_Era un fel de-a se ascunde – de cei care-l iubeau, de el însuşi. Nu-mi plăcea deloc să-l văd în starea aceea. Poate că am folosit disperararea fratelui meu ca scuză pentru faptul că m-am apucat eu însumi de băut. Am băut amândoi – ne întâlneam la bar, stăteam, pur şi simplu acolo, fără să vorbim. Eu îmi spuneam că am grijă de el.
_Poate că aşa era, zise ea.
Joe clătină din cap.
_Nuuu. Căutam scuze.
_Scuze?
_Da. Eram speriat. Speriat de ceea ce simţeam, de tot ceea ce văzusem şi făcusem. Şi mi-era frică că-mi voi pierde fratele. El nu mai avea grijă de sine – îl durea într-o parte, iar el nu lua seama la asta. Nici la doctor nu a mers până nu a fost prea târziu. Cred că se simţea atât de vinovat, încât considera că nu merita să fie ajutat."
L. Rice/ The Edge of the Winter/
Ce ne face sa ne ascundem, la un moment dat de noi insine, de cei pe care ii iubim, care ne iubesc?
Teama(de noi insine, de un eveniment, de esec, de trecut, de viitor, de ceilalti, de ceea ce te inconjoara...), disperarea, gandul ca poate nu avem cum s-o luam de la capat, ca nu meritam neaparat o a II a sansa etc?
Care credeti voi ca e motivul?
De ce procedam asa si nu altfel?
Merita oare, in final, sa facem asta, pierzandu-ne, poate, pe noi insine, pe cei dragi, pe cei de langa noi sau de departe, sau tot ce avem si ce ne inconjoara...?!?
Facem bine sau facem rau procedand astfel?!? Cat de mult ii afecteaza pe ceilalti un asemenea gest din partea noastra?
Avem oare vreme sa ne trezim... la timp?!
Voi ce credeti despre toate acestea? Ati trecut vreodata printr-o atare situatie, ascunzandu-va realmente de sine si de ceilalti? Ati reusit s-o depasiti? Cum? Ce anume v-a motivat?
(Petruta I.)